CÁRIE, carii, s. f. 1. Leziune de natură microbiană sau chimică a dinților, a oaselor și care, prin evoluție, formează o cavitate.  – Din fr. carie, lat. caries.[1]

 

Caria dentară este o boală contagioasă cronică cauzată de o interacțiune completă a microorganismului oral în placa dentară, dietă și o gamă largă de factori, de la cei sociali și de mediu, până la răspunsuri genetice și biochimice/imunologice ale pacientului.

În ultimele decenii, incidența bolilor microbiene s-a amplificat semnificativ și, referindu-ne la una dintre problemele cavității orale, microorganismele sunt agentul responsabil de cauzarea cariilor dentare. Multe bacterii anaerobe facultativ și obligatoriu domină comunitatea microbiană a cariei, dar, cel mai important agent etiologic este Streptococcus mutans.

Cariile dentare se dezvoltă atunci când o suprafață vulnerabilă a dintelui este colonizată cu microbi cariogeni, potențați de o sursă alimentară bogată în zaharoză sau zahăr rafinat. Fermentarea carbohidraților duce la producerea de acid lactic prin acțiunea bacteriilor care topesc structura cristalină de hidroxiapatită a dintelui, rezultând măcinarea suprafeței dentare.

Cariile dentare sunt o patologie comună și costisitoare, care poate afecta foarte mult sănătatea și calitatea vieții. Astfel, se evidențiază rolul semnificativ al Streptococcus și Lactobacillus care sunt acidogeni și acidurici în dezvoltarea cariilor. Alți streptococi, enterococi, actinomicete sunt de asemenea agenți etiologici importanți ai cariilor dentare. Consumul de carbohidrați ușor fermentabili care stimulează creșterea microbilor orali este principala cauză a cariilor dentare.

Rezistența bacteriană crescută la antibiotice utilizate în prezent în stomatologie are o mare importanță pentru prevenirea creșterii, aderării și colonizării bacteriilor orale. Așadar, este extrem de importantă creșterea cunoștințelor față de mecanismele acestora, concentrându-se pe prevenție; abordările terapeutice corecte implică de obicei scăderea înmulțirii S. mutans. Accesul și utilizarea eficientă a îngrijirii dentare obișnuite, atât preventive, cât și de restaurare, inclusiv utilizarea optimă a etanșanților, ar trebui să fie asigurate pentru a face față unei crize de sănătate publică dentară. Modelul de rezistență la antibiotice a bacteriilor izolate trebuie monitorizat în mod regulat, la intervale diferite de timp.