Caria dentara
CÁRIE, carii, s. f. 1. Leziune de natură microbiană sau chimică
a dinților, a oaselor și care, prin evoluție, formează o cavitate. –
Din fr. carie, lat. caries.[1]
Caria
dentară este o boală contagioasă cronică cauzată de o interacțiune completă a
microorganismului oral în placa dentară, dietă și o gamă largă de factori, de
la cei sociali și de mediu, până la răspunsuri genetice și
biochimice/imunologice ale pacientului.
În
ultimele decenii, incidența bolilor microbiene s-a amplificat semnificativ și,
referindu-ne la una dintre problemele cavității orale, microorganismele sunt agentul
responsabil de cauzarea cariilor dentare. Multe bacterii anaerobe facultativ și
obligatoriu domină comunitatea microbiană a cariei, dar, cel mai important
agent etiologic este Streptococcus mutans.
Cariile
dentare se dezvoltă atunci când o suprafață vulnerabilă a dintelui este
colonizată cu microbi cariogeni, potențați de o sursă alimentară bogată în
zaharoză sau zahăr rafinat. Fermentarea carbohidraților duce la producerea de
acid lactic prin acțiunea bacteriilor care topesc structura cristalină de
hidroxiapatită a dintelui, rezultând măcinarea suprafeței dentare.
Cariile
dentare sunt o patologie comună și costisitoare, care poate afecta foarte mult
sănătatea și calitatea vieții. Astfel, se evidențiază rolul semnificativ al
Streptococcus și Lactobacillus care sunt acidogeni și acidurici în
dezvoltarea cariilor. Alți streptococi, enterococi, actinomicete sunt de
asemenea agenți etiologici importanți ai cariilor dentare. Consumul de carbohidrați
ușor fermentabili care stimulează creșterea microbilor orali este
principala cauză a cariilor dentare.
Rezistența
bacteriană crescută la antibiotice utilizate în prezent în stomatologie are o
mare importanță pentru prevenirea creșterii, aderării și colonizării
bacteriilor orale. Așadar, este extrem de importantă creșterea cunoștințelor
față de mecanismele acestora, concentrându-se pe prevenție; abordările
terapeutice corecte implică de obicei scăderea înmulțirii S. mutans. Accesul și
utilizarea eficientă a îngrijirii dentare obișnuite, atât preventive, cât și de
restaurare, inclusiv utilizarea optimă a etanșanților, ar trebui să fie
asigurate pentru a face față unei crize de sănătate publică dentară. Modelul de
rezistență la antibiotice a bacteriilor izolate trebuie monitorizat în mod
regulat, la intervale diferite de timp.